Azi e ziua mea... !
Azi o sărbătorim pe Sfânta Ana, maica Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria. Mă bucur foarte mult că port un astfel de sfânt nume!
Iată, semnificația numelor Sfinților părinți Ioachim și Ana:
Ioachim - nu are corespondent feminin, iar originea lui este evreiască (Jehojakim), cu semnificația "Iahve [Dumnezeu] a îndreptat“, sau „Iahve a ridicat“. În zilele noastre Ioachim este mai rar întalnit ca nume de botez, fiind mai des întrebuințat în cinul monahal.
Ana - este tot de origine evreiască (Hannah), acesta fiind rudă cu masculinul Anania (Hananyah) și având semnificația „Iahve a avut milă“, sau „Iahve s-a îndurat“. De la el s-au format și nume derivate, ca Aneta și Anca (Ancuța), sau compuse, ca Mariana, Ana-Maria etc. Diminutivele sunt destul de numeroase: Anișoara, Anica, Anita, Anuța, dar și, sub influența occidentală, Ani sau Anita.
Acum, la început de septembrie, de început de an școlar, trebuie să depănăm amintiri din această vară, plăcute, fericite, momente de neuitat...
Vara aceasta, pentru mine, a fost precum și celelalte, nimic deosebit nu a împodobit-o, nu a ieșit cu nimic în evidență.
Azi, într-o zi specifică lui septembrie, cu vânt și vreme urâtă, mă gândesc ce bine era prin iulie, chiar și cu acea caniculă. Măcar stăteam la soare, în pantaloni scurți, dar acum... trebuie să ne îmbrăcăm ca lumea. Ah! Mi-e așa de dor de vară, de căldură, de plajă, de tot ce ănseamnă vară!
Vara asta a fost o „chestie” care m-a surprins destul de tare. M-am mirat că cineva s-a gândit în acest mod la mine. O colegă mi-a propus să merg împreună cu ea la munte și împreună cu familia ei. Am refuzat-o, pentru că nu puteam, dar m-a înmuiat gestul ei. Nu mi s-a întâmplat niciodată, dar niciodată, ca pe timp de vară, cineva, oricine, să-și mai aducă aminte și de mine, darămite să mă mai invite si la astfel de excursii!
Chiar mă gândeam într-o zi că trebuie să fie grozav să ai o mulțime de prieteni, nu neapărat să fii cel mai popular din școală, ci să ai prieteni, amici, o gașcă a ta, cu care să stai non-stop vara și să râzi cu gura până la urechi. Trebuie să fie uimitor! Eu nu știu cum e! Dar, în fine... Iar, deviez de la subiect!
Dar, vara a fost frumoasă, fără stres, cu treabă multă, cu câteva plimbări pe ici, pe colo.
A fost frumos...
A.
Daca vrei sa vezi un curcubeu, atunci trebuie sa induri cu mult curaj
Da! AM mare nevoie de tine! Și mi-e tare dor de tine!
Aș vrea să vorbim din nou, să râdem din nou, să ne dăm mesaje. M-am săturat să mă gândesc la tine și să nu pot face nimic, absolut nimic!
De ce s-a întâmplat așa? De ce ne-am depărtat așa? M-ai uitat? Deși ai spus că nu s-ar putea întâmpla asta niciodată?
De ce?
Vreau să fie ca înainte!
să fiu un fluture... să mă avânt în văzduh, să mă înalț cât de sus se poate și apoi să mă arunc în vise...
să fiu petala unei flori și cineva să mă rupă din idealul meu și să mă arunce în vântul visării...
să fiu lacrima ta dulce, să mă desprind de obrazul tău, să mă arunc în inima ta...
să fiu picătura unui râu și să ajung la afluentul meu...
să fiu raza de lumină ce se naște pe o stradă întunecată...
să fiu petala, care toamna atinge pământul și îl acoperă cu frumusețea ei...
să fiu o stea ce strălucește pe cerulîntunecat al nopții și doboară sunetul singurătății...
să fiu marea, cu valurile ei spumoase, cu frumusețea ei, cu chipul ei senin. Să fiu marea care luminează, cu fericire, privirile fiecărui om...
Aș vrea să fac lumea mai frumoasă și să aduc un zâmbet pe buze fiecăruia. Să adun tot răul într-un glob de cristal și să-l țin închis. Aș vrea ca lumea să zâmbească...
A.
Zâmbetul celui care suferă, e mai dureros decât lacrimile celui care plânge!
Azi, e una din acele zile triste... Azi, am descoperit cât de trecător e omul... Cât ești viu te crezi nemuritor, puternic. Vorbești fără rost, țipi, iubești, plângi, suferi, mănânci, bei, te distrezi. Experimentezi toate tipurile de sentimente: dragoste, ură, neîncredere, frică, bucurie, tristețe, dezamăgire, înfrângere, victorie, plăcere. Dar, totul până la un punct, când ți se taie filmul. Și ce mai ești după aia? Nimic! O bucată de humă care se retrage înapoi de unde a fost luată. Ăsta-i omul!
Am revenit după o pauză foarte lungă, în care pot să spun că m-am reinventat. Da, știu că am spus că postarea anterioară va fi ultima, dar ce să fac? E așa de bine când scrii...
Întotdeauna mi s-a părut că singurătatea ar fi cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla în viață, dar, am descoperit de la o bucată că a fi tratat cu indiferență e mult mai rău decât a fi singur. Măcar în acel caz știi că nu ești dorit, cineva și-a spus: „lasă-mă-n pace”, dar când nimeni nu te bagă în seamă și nu spune nimic e mai rău, căci nu știi în ce poziție te afli, sau pe ce post.
Oricum ar fi, eu m-am obișnuit să fiu singură, să nu mă caute nimeni, să nu mă întrebe nimeni niciodată cum mă simt. E greu, foarte greu să vezi că alții se distrează sau își trăiesc viața... iar tu să stai și să aștepți un simplu mesaj de compătimire, ca să realizezi că lumea încă își mai amintește de tine. Dar nu... Nimic... Doar așteptare... Nici măcar nu sunt tristă când scriu asta. E ceva cu care m-am obișnuit de atâta timp, dar pe care nu-l pot accepta și mereu sper, dar, în zadar...
A fi singur e într-adevăr foarte greu, foarte... Nu aș putea să descriu. Știu doar că trăiești o rutină zilnică, nimic ieșit din comun. Te trezești dimineața ca să te culci mai târziu cu același gând mereu: sunt singură! Nu doresc nimănui așa ceva!
A fi tratat cu indiferență e încă și mai rău! De 1000 de ori! E dureros să vezi cum ești lăsat deoparte, cum nu ești antrenat în nicio discuție, cum ți se întoarce spatele, când ai cea mai mare nevoie. Mi-a fost foarte greu (știu că am repetat cuvântl „greu” de o mulțime de ori până acum, dar numai el poate să descrie starea mea!) să fiu înlăturată, doar pentru că au contat, pentru câteva zile, alții mai mult, sau pentru că nu am fost o sursă de distracție prea interesantă la momentul respectiv.
Nu sunt genul care vrea să fie în centrul atenției, de aceea am fost exculsă și văzută întotdeauna ca oaia neagră a oricărui grup!
În momente de indiferență, atunci când aveam cea mai mare nevoie de cineva, nimeni nu a venit, sau măcar să se uite la mine. Nimeni... nu a făcut nimic. Au fost mulți care au savurat fiecare clipă de suferință a mea și, mai mulți, cei care nu au vrut să mă vadă cât sufăr în acele clipe.
Dar cum am mai zis, m-am obișnuit. Am învățat de-a lungul a atâtor ani aceste lucruri, încât acum sunt floare la ureche. Nu am ce să iert, pot să iert, dar nu am ce! Îmi continui rutina zilnică fără ca să existe cineva care, măcar, măcar, să observe asta!
Îmi încep ultima postare prin a-i ura un sincer și călduros: „La mulți ani” unei persoane foarte dragi și îi urez tot binele și toată fericirea de pe pământ!
Aceasta e ultima mea postare de pe blog și astfel rup orice legătură cu acesta.
Poate că blogul meu nu a fost prea popular, nu a fost înțeles, nu a fost îndrăgit. De aceea cred că trebuie să spun adio acelora care au arătat interes blogului meu.
Nu renunț la el pentru că nu am avut vizitatori, ci pentru că am realizat că nu mai are rost să scriu.
Mulțumesc celor care au îndrăgit unele postări. Asta înseamnă că am transmis ceva!
Un lucru aș vrea să mai zic: fiți voi înșivă mereu, nu cumpărați compania nimănui schimbându-vă firea, rămâneți cine sunteți și veți câștiga!
Și pot să spun că e mult mai bine atunci câna ai încredere în tine și nu ești stresat. Pentru că știi că va fi bine!
Dar ce greu e să ajungi să crezi în tine, în forțele tale... cu toate că ai excelat în mai multe lucruri.
Și atunci ce e de făcur? Cum înveți să ai încredere în tine?
Simplu? Ba chiar deloc. Nu e ceva ce să înțelegi peste noapte. Cere zile, săptămâni, luni, în cazul meu, ani de „antrenament”, până când, într-o zi, te trezești și realizezi că te simți mult mai bine, că frustrările de genul: „eu de ce nu pot fi așa?”, „nimeni nu mă place!”, „nimeni nu mă suportă în preajma lui!” vor dispărea. Căci, vai, ce greu e să nu te simți acceptat, să vezi cum fuge lumea de tine, și cum face orice să te excludă. Dar iar deviez de la subiect.
Acum, dacă revenim, pot să afirm că e cel mai grozav sentiment să ai încredere în tine, pentru că, odată cu ea, uiți de lume și de tot. Nu te doare pe nicăieri de ce va spune lumea, de părerea pe care o are despre tine. Ești numai tu, și numai tu poți să-ți schimbi universul! Nu că ar trebui să devii buricul pământulu, nu, dar să te simți bine în pielea ta e minunat!
Nu ezitați nicioadată să acceptați o provocare, că nu se știe unde vă va duce!
Poate că nu am dreptate întotdeauna... Poate greșesc de prea multe ori... Poate în avântul meu am uitat realitatea...
Poate propriul meu adevăr doare...
De atâtea ori sufeream din diferite complexe, de atâtea ori nimeni nu a înțeles... De atâtea ori mi s-a râs în față, s-au făcut comparații, s-a râs, s-au distrat... Și de atâtea ori am pus totul la inimă...
Articolul de față nu e decât despre mine. Nu voi face trimitere la nimeni altcineva. Poate că va fi cel mai sincer monolog al meu.
Ăsta e adevărul despre mine: nu sunt o fată obișnuită cu acea gașcă obișnuită de prieteni, cu acele plimbări obișnuite. Sunt o fată care nu a avut parte de prea multe lucruri de genul acesta până acum.
Am realizat acum circa o jumătate de oră că nu am parte de foarte multe lucruri. M-am avântat către anumite obiective și am pierdut altele. Am ajuns printre cei mai buni ca să fiu recompensată cu priviri urâte, invidie, răutate. Am ajuns să mi se întoarcă spatele. (Stiu că într-un articol anterior am spus că stilul meu de viață e perfect, că nu vreau să-l schimb, dar există o parte în mine care dorește să-și expună frustrările, care nu vor afecta cu nimic viața mea, ci o vor creiona mai bine.)
Am ajutat oamenii ca să nu fiu ajutată.Am fost dată la o parte de persoane foarte apropiate, ce-i drept pentru o perioadă scurtă, pentru o perioadă care lor li s-a părut că nu m-a afectat cu nimic, în care s-au simțit bine sau au încercat pe alții să-i facă să se simtă bine. M-a afectat și m-a făcut mai puternică. Am înțeles, din nou, că trebuie să ai grijă.
Ce poți face atunci când ai complexe? Cum le înlătur? Cum fac să nu mai observ privirile acelea care se traduc prin temerile mele? Poate că dispar cu timpul, nu știu...
De fapt, ceea ce mi-am dorit din totdeauna au alții, iar eu nu.
Mă simt uneori atât de dezamăgită, de lăsată pe locul doi, când ar trebui să ocup locul întâi. Încerc în acele momente să mă binedispun, cu toate că nu are rost. Mă retrag atunci în sânul familiei, acolo unde totul are rost, unde toți au timp și pentru mine, unde sunt ascultată, unde până și tâmpeniile care îmi ies din gură, câteodată, sunt ascultate și înțelese. Acolo e perfect. Orice ar fi, știu că am cea mai frumoasă familie și că am parte de tot suportul și dragostea lor. Și nimeni nu-mi poate lua asta. Atâta timp cât ei sunt lângă mine, n-am nevoie de nimeni și nimic, căci nici alții n-au nevoie de mine.
A.
Doi pași aruncă-te de la înălțime, aruncă-te în amintiri
Lumea spune că nu poți face nimic. Lumea te defăimeză. Lumea te înjosește. Lumea te doboară. Lumea te bârfește. Lumea nu te lasă să trăiești!
„Nu ești bun(ă) de nimic!” „Ce-i cu asta/ăsta?” „Ai vazut ce a făcut?” „Hainele alea nu se asorteză!” „Cum să te îmbraci așa?”
Cam acestea ar fi replicile preferate ale oamenilor care „nu te lasă să trăiești”. Cam asta face lumea în ziua de azi și, probabil, încă de la începutul ei. Ce am primit de la lumea asta care nu face altceva decât să-și asigure ei tot ce e mai bun? Ce am primit în afară de multe jigniri, bârfeli, „pupături în spate”, suferință ș.a, care nu se mai merită menționate? NIMIC BUN! De ce? Poate pentru că lumea e prea ocupată de propria persoană, de propria viață sau vor doar să-și satisfacă apetitul de răutate prin a-i face pe alții să se simtă mai prejos. Poate... Orice e posibil într-o lume în care banul vorbește, în care prostia te face celebru, unde cultura și inteligența sunt ceva demne de dispreț, când timpul irosit pe cauze nobile și pe acele lucruri mărunte care infrumusețează viața înseamnă pierderea unei adevărate colecții de jigniri, râsete, beții etc. La ce te poți aștepta de la lumea asta insolentă?
Dar, GATA! Spun stop! M-am învățat minte de prea multe ori!
Am înțeles că sunt mulțumită de viața mea, atât de imperfectă cum o văd alții, dar fără cusur în viziunea mea. Sunt mândră de tot ceea ce am realizat până acum. Sunt măndră de ambițiile mele, de visurile mele, de tot ceea ce reprezintă persoana mea!
Eu merg cu capul sus, indiferent de situație, nu plec capul în fața lumii, sunt EU și mă bucur de fiecare clipă în care văd lumea enervată de faptul că nu mă poate face să sufăr din cauza ei! Și ca să fiu și eu în „trend” cu toți cei care vorbesc câteva cuvinte în engleză, spun: „Take that, world!”
A.
Oamenii care mă bârfesc pentru fiecare aspect din viața mea, nu fac altceva decât
Oare ce e dorul? E un sentiment ce te învăluie, din care nu mai poți scăpa, din care se nasc râuri de lacrimi? Sau e un sentiment ce nu se poate descrie, pentru că e trăit altfel de fiecare om? Tind să cred că cea de-a doua ipoteză e mai corectă.
În cazul meu, dorul se manifestă sub o formă acută de durere, căci persoana la care țin foarte mult nu e lăngă mine.
Și acum un bilet ce-l expediez către o ființă foarte dragă: „Mi-e foarte dor de tine... Sper să vezi asta și să știi că mă gândesc mereu la tine.Mereu mă întreb ce faci, dacă râzi fără mine, dacă tristețea a pus stăpânire pe inima ta curată. După atâtea luni petrecute împreună a venit timpul să ne despărțim o bucată de timp, să lăsăm distanța dintre noi să întărească dorul, să ne gândim cu melancolie, dar și cu bucurie, la toate momentele petrecute împreună, când am râs sau am plâns... când eu am fost nervoasă, iar tu m-ai calmat. Simt că am învățat ceva perioada asta în care nu te-am văzut. Am învățat că e foarte greu să stau departe de tine... că îmi lipsește răsul tău, ochii tăi, bunătatea ta... tot ceea ce este legat de tine... Dar, mai presus de toate, îmi lipsește bucuria de a fi NOI, de a ne simți bine în pielea noastră... Mi-e dor, foarte dor... Ce am să fac atunci când, în sfârșit, am să te revăd? Clar, nu voi mai avea cuvinte... Dar sunt atâtea de vorbit, de depănat... De-aș putea parcurge distanța ce ne desparte într-o clipă și să ne vedem, să râdem cu gura până la urechi... De-aș putea... Doar dor..” Sper să ajungă la destinație, adică la V.A.! Și nu uita că aici, într-un colț uitat de lume, cineva te iubește!
A.
Dacă ai nevoie de prietenia mea și ne despart 100 de pași, fă tu primul pas,
Dacă aș putea să-mi cuprind toate visele, idealurile într-un geamantan și să plec, nu aș ezita!
Și dacă tot vorbim de vise să vă spun ce aș face ăn visul meu perfect...
M-aș urca în propriul meu Ferrari Sa Aperta roșu, mi-aș lua o valiză plină de bani și aș traversa lumea...
Prima destinație ar fi Parisul, Turnul Eiffel, castelele de pe valea Loarei. Ar urma Londra cu toate muzeele, cu toate parcurile de distrcție... Apoi Roma cu Fantâna Trevi, Vaticanul, Capela Sixtină... Insulele Fiji, unde aș sta toată ziua în apa aceea de un albastru pur, m-aș bronza până ce m-aș face foarte neagră, neagră... Hawaii, cu tot ce înseamnă distracție, bronz (din nou), relaxare totală fără probleme, fără telefon... M-aș întoarce în Italia, la Milano pentru cumărături, cât mai multe haine de la Gucci, Chanel, Louis Vuitton și câți mai mulți pantofi cu toc de 15 centimetri de la Christian Louboutin și de la Jimmy Choo.
Trec continentul, după aceea, fericita posesoare a unei garderobe de milioane, și ajung în Egipt, unde vizitez toate piramidele, sau aproape toate, mă plimb cu o cămilă...
Iarăși traversez continentul și ajung în Asia. Aici, merg mai întâi în India, în Agra la Taj Mahal și mă fascineză frumusețea locului și povestea de dragoste ce a dus la înființarea uneia dintre cele mai mari minuni ale lumii. Dau o fugă pana în insulele Maldive, așa, numai pentru încă o porție de bronz, iar, după aceea, plec în Thailanda, în insula Phi Phi ca să completez bronzul din celelalte insule. Și fiind înebunită după insule m-aș duce și până în Singapore la Sentosa unde aș avea ce vizita și m-aș odihni într-un hotel de lux de 5 stele. Plec mai departe către Japonia și mă opresc în Tokyo, unde mă las copleșită de grandoarea unui adevărat megalopolis.
Fac imposibilul și traversez cu mașina mea oceanul până în Australia, ajungând la Marea Barieră de Corali și mă scufund să văd mai bine „comorile mării”.
Și ca să-mi închei cât mai frumos vacanța plec către Bora Bora și mă aventurez într-un „scuba diving” fascinant și petrec ultimele zile de vacanță în cel mai frumos mod....
Ah! Vise... Ca să le pot realiza îmi lipsește geamantanul cu bani pentru mașină și călătorii!!
Pentru articol mi-a venit inspirația de la melodia lui Guess Who- Tot mai sus, un artist cu melodii foarte bune, care se respectă și cântă în română...
Mi-am trăit visul pentru câteva momente!
Și a plecat... A plecat... Fără un cuvânt, fără o privire...
S-a dus către cel mai frumos loc, către tărâmul fără de suferință, tristețe, durere, dar le-a lăsat pe toate acestea în urmă. S-a dus dincolo de nori...
O rană adâncă... dar trebuie să o spun: cineva de acolo are în continuare grijă de tine. Dar, și aici, pe pământ, cineva are grijă de tine...
Acolo se duc cei mai buni, cei care sunt atât de buni încât nu merită să se afle printre noi...
Ei trăiesc în amintiri, învie odată cu acestea, nu se pierd niciodată, mereu se întorc la noi... Ne iubesc, ne protejează, sunt mereu lângă noi...
Nu uita că eu sunt aici pentru tine! O privire e de ajuns ca să înțeleg!
Referitor la articolul anterior M. a uitat să mai să scrie ceva la „Iubesc”, așa că am să completez eu în locul tău: „Iubesc să mă uit la filme cu prietena mea cea mai bună (poate că cel mai frumos lucru pe care îl facem împreună, aproape)”.
Referitor la imaginea de mai sus, trebuie să știi că ne reprezintă. Eu sunt cea din dreapta, pentru că râd tot timpul. Sper că-ți place!
Și, referitor la imaginea de mai sus, trebuie să ne lăudăm că acolo mergem vacanța asta, nu-i așa?
A.
Problema ta e și problema mea.
Dai tu de belea? Dau și eu de belea!
Tu ești sora mea, așa ai fost mereu.
Cât timp suntem împreună, nimic nu este greu!
Pentru că atunci când îmi număr prietenii pe ea o pun de două ori!
Hai să vorbim despre viață: „Un profesor de filosofie stătea în fața studenților săi având câteva obiecte pe catedră. Când a început ora, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare și a început să-l umple cu pietre având diametrul de aproximativ 5 cm. Apoi i-a întrebat pe studenți dacă borcanul este plin. Toți studenții au fost de acord că borcanul este plin. Apoi a luat o cutie de pietricele și le-a turnat în borcan, scuturându-l ușor. Desigur, acestea s-au rostogolit printre pietrele mari și au umplut spațiile rămase libere. I-a întrebat din nou pe studenți dacă borcanul este plin. Au fost din nou de acord că este plin, și au râs. Profesorul a luat o cutie de nisip pe care l-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Desigur, nisipul a umplut spațiul rămas liber. <Acum>, spune profesorul arătând spre borcan, <vreau să recunoașteți că aceasta este viața voastră. Pietrele mari sunt lucrurile importante: familia, partenerul, sănătatea și copiii voștri, lucruri care, chiar dacă totul este pierdut, și numai ele au rămas, viața voastră tot ar fi completă. Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează: slujba, casa și mașina. Nisipul reprezintă lucrurile mici care completează restul>. Dacă puneți în borcan mai întâi nisipul, nu mai rămâne loc pentru pietrele mari și pentru pietricele. La fel, se desfășoară și viața voastră dacă vă consumați timpul și energia cu lucruri mici. Nu veți avea niciodată spațiu pentru lucrurile importante. Fiți atenți la lucrurile care sunt esențiale pentru fericirea voastră. Jucați-vă cu copiii voștri, făceți-vă timp pentru controale medicale, duceți-vă partenerul la dans. Vă rămâne mereu destul timp să mergeți la serviciu, să faceți curat în casă, sau să duci gunoiul. Aveți grijă de pietrele mari! În primul rând de lucrurile care într-adevăr contează. Stabiliți-vă prioritățile. Restul este doar nisip... Acum urmează partea comică a povestirii. Un stundent a luat borcanul, despre care cu toții erau de acord că este plin și a turnat în el o sticlă de bere. Berea a umplut spațiile rămase libere și a umplut cu adevărat borcanul! ”
Nu există o lecție mai bună! Viața se concentrează în rândurile de mai sus! Ce conteză dacă dai peste obstacole. atâta timp cât știi să ai grijă de „pietrele mari” și ele îți sunt alături? Mai rău e să nu le ai alături...
Îmi place fraza: „Restul este doar nisip...” Într-adevăr, dacă îți stabilești prioritățile, celelalte lucruri devin mai puțin importante, iar lucrurile importante indispensabile.
Acum, totul se reduce la o simplă întrebare: câți ne-am stabilit prioritățile? Câți am realizat ce avem mai bun și mai important în viață? Câți știm să avem grijă de „pietrele mari”, să nu le confundăm cu pietricelele sau poate cu nisipul? Câți știm dacă le este bine, dacă nu le-am dezamăgit, dacă nu suferă din cauza noastră? Nu foarte multți... Spun asta, deoarece am observat-o de foarte multe ori. Există oameni care nu realizează că atunci când vor să aibă cât mai mulți prieteni îl rănesc pe cel mai important. Sunt care își dau la o parte familia pentru a fi pe placul anturajului. De ce? Din naivitate, probabil...
Așadar, aveți grijă de „pietrele mari”, stabiliți-vă prioritățile, înțelegeți cine este indispensabil!
A.
Telefonul îl strâng cu obsesie în mână. Nu știu cum să fac să te sun.
Am schimbat „look-ul” blog-ului, pentru că am înțeles că are nevoie de o schimbare, de un aspect mai îndrăzneț. Cel vechi era prea roz, te ducea cu gândul la niște fetițe, ori eu nu mai sunt de mult timp o fetiță.
Sper să vă placă noul „look”!
Pentru că am terminat de citit această carte, vreau să vă spun că se merită citită! Regret că Mihail Drumeș nu este un autor inclus în programa școlară, pentru că, sunt sigură, că ar fi fost citit de majoritatea elevilor, întrucât cartea tratează povestea unui adolescent, și, da, ar fi fost mult mai apreciată decât „Enigma Otiliei” ori „Ciocoii vechi și noi”.
Plus că, noi, elevii, am fi îndrăgit o carte cu o poveste de dragoste impresionantă, cu o poveste de viață uluitoare, și am fi râs alături de Magotu (personajul meu preferat) cu lacrimi.
Despre Grigore Dima ce pot să spun? Pentru mine este întruchiparea loialității, dar și a încăpățânării, și totodată, visul lui (ARPET-Asociația Română Pentru Expediția Transoceanică) mi s-a părut atât de copilăresc și de prostesc. Nu pot să cred că a avut nevoie de 15 ani de chin ca să-și dea seama ce expediție voia să conducă. Fiindcă pe atunci, în clasa a șaptea aveai 19 ani, pot să spun că era destul de imatur pentru acea vârstă, deoarece nu realiza ce lucru prostesc dorea să facă. A pus atât de multă pasiune în acea călătorie, astfel încât, către finalul romanului, mi-a lăsat impresia că ar avea ceva probleme la „mansardă”, dar era numai încăpățânarea lui, probabil, mai mult decât atât, dorința de a-și afirma independența, de a-și demonstra sieși că poate realiza ceea ce își propune.
Lotte, iubita lui Dima, mi s-a părut genul de iubită ideală pentru orice băiat. gata de toate nebuniile pentru a fi pe plac iubitului. Totuși era prea docilă în fața lui Dima, prea ușor ceda tuturor presiunilor, și m-a făcut să o privesc cu milă, în final, când acceptă să se sinucidă împreună cu iubitul ei. Pentru că nu voia să-l piardă pe el a fost în stare să renunțe la mama ei, să renunțe la viață, să cutreiere „tărâmul umbrelor”. Mie, sincer, nu mi-a plăcut de personajul ei. Era mult prea îngâmfată în introducere, și mult prea naivă și docilă în final.
Dar iubirea lor m-a impresionat... Putea trece peste orice, putea să înfrunte orice, ea îi hrănea. Erau numai ei și lumea lor. Altcineva nu mai conta... Într-adevăr, iubire adevărată. Am ajuns să îi îndrăgesc pe amândoi în finalul romanului, când ajunși la maturitate reușesc să judece lucrurile așa cum trebuie, săse hrănească din amintiri, dar să le lase în trecut, să nu le învie.
Trebuie să vorbesc și despre personajul meu preferat din roman: Magotu. Fără el, cartea nu mai avea niciun farmec. Nu poți să citești fragmentele cu el și să nu te apuce râsul. Cea mai amuzantă scenă a fost pentru mine momentul în care vegheau în cimitir, iar el, în loc să rememoreze întâmplări cu Șoimaru (unul din nefericiții bătuți de soartă în carte), râdea de numele altor decedați: „Iancu Căcărează”.
Cartea este deosebită prin toate întâmplările, se citește foarte ușor. Cu toate că nu am admirat eu prea mult unele personaje, fără ele, însă, cartea nu mai era la fel. Așadar, vă invit la lectură!
După cum se poate observa, am revenit la diacritice! Motivul pentru care, până nu demult, renunțasem la ele este unul simplu: îmi era mai ușor să scriu fără dumnealor, însă am realizat că nu trebuie să mai murdăresc limba română cu astfel de lucruri, că și așa, săraca, e plină de noroi, iar țara plină de analfabeți. Dar, în fine... Este un alt subiect acesta, care necesită săptămâni de dezbateri, și-l las pe altădată.
Pentru că nu am mai scris de o grămadă de vreme pe blog, trebuie să spun că nu prea am avut timp și, uneori, nici chef, dar acum am din plin!
Trebuie să vă urez un LA MULȚI ANI călduros pentru 1 iunie și o vacanță cît mai plăcută și mai frumoasă!
S-au întâmplat foarte multe lucruri de când n-am mai scris. Unele bune, altele mai puțin...
Totuși. mă bucur așa de mult că a venit vacanța! Îmi lipsesc colegii. Am realizat asta dimineață! Chiar mă bucur că 3 luni nu mai dau teste, teze, nu mai sunt ascultări, exerciții la tablă, însă mi-am dat seama că-mi lipsesc foarte mult nebunii mei, totul pe care îl formăm noi. Mi-e dor să râd cu poftă la toate glumele, năzbâtiile pe care le fac/facem, să facem poze, să ne șoptim la ascultări... Mi-e dor de ei!
Nu vreau să fiu dramatică, așa că am să schimb subiectul!
Ca să fie puțină ironie, am să povestesc excursia de final de an. Ce să vă spun, mai mult decât atat: am fost înconjurată de o armată de „dive” care nu-și vedeau lungul nasului (ca să o zic pe românește), care, parcă, nu mai văzuseră un oraș mare, și care se credeau vedetele acestuia. Nu m-a deranjat statutul pe care și-l asumaseră, ci înfumurarea lor. Adică nu m-a deranjat, m-a scârbit, mai bine-zis! Câte nu sunt ca ele? E plină lumea de așa ceva, dar, „na”, noi, ceilalți, avem nevoie și de astfel de „specimene” ca să ne distrăm și să râdem de fumurile lor. Că, pâna la urmă, „nimic nu-i arde mai rău pe ticăloși ca râsul” (noroc de Caragiale că a surprins adevăratele aspecte ale societății în care trăim)!
Era odata o fata... Acea fata nu era perfecta. nici nu incerca sa para sau sa-si schimbe caracterul. Oamenii pe care i-a intalnit in calea ei au modelat-o facand-o mai puternica, asa ca ea se bucura, indiferent ca primea o lectie de la dusmani sau de la prieteni, intrucat stia ce trebuia sa faca data viitoare. A fost dezamagita de multe ori, si va continua sa fie. Poate ca si ea a dezamagit...
Totusi, niciodata nu s-a lasat doborata de dezamagiri, mereu le-a infruntat cu capul sus, si mai mult a stiut cum sa se comporte cu cei care au dezamagit-o.
Cu "cei rai" a fost indiferenta, iar cu "cei buni", cei care poate au facut asta fara sa-si dea seama, a fost ca si mai inainte, nu le-a spus nimic, ci a incercat sa si-i apropie si mai mult, pentru ca nu a vrut sa-i piarda.
Intotdeauna si-a acceptat greselile si a incercat sa le indrepte, sa nu-i faca pe cei de langa ea sa sufere. Ii parea nespus de rau daca le gresea si se consuma foarte mult pentru orice greseala.
Dar a invatat ceva: oricat i-ar pasa ei, altora s-ar putea sa nu le pese!
Trebuie sa recunosc ca am facut o multime de greseli anul acesta, greseli ce nu am de gand sa le mai repet pentru ca m-am invatat minte. Am ajutat pe multi, prea multi si azi am realizat ca pe mine nu ma ajuta nimeni. Sunt pe cont propriu, ca de obicei, asa cum ar trebui sa fie. Ce tot atata bunatate si ajutor? Ca mai apoi sa-ti intoarca toti spatele? Acum, pe bune, pe cine intereseaza daca ai ajuns ce ti-ai propus? Interesul tuturor e sa le fie lor bine, de altii nu ii doare capul! Am simtit asta de atatea ori pe pielea mea si m-am ars de atatea ori...
Urmeaza "zile de foc", decisive...!
A.
Niciodata plina de mine! Intotdeauna satula de VOI!
Poate ca acesta este cel mai greu moment de depasit... Te intrebi cu ce ai gresit de ai fost ranit asa de rau? Sau cine era cu adevarat persoana de langa tine? Te mai gandesti poate ca ai fost un prost ca ai avut atata incredere in "x" si ca i-ai incredintat atatea secrete si idei de care se poate folosi pentru a te depasi.
Este vorba aceea populara (n-am mai azit vorbe mai intelepte si mai adevarate ca cele zise de batranii nostri): "Mananci un sac de sare cu un om si tot nu-l cunosti cu adevarat!" Mai trebuie sa o explic? E clar mesajul...
Din fiecare dezamagire incerc sa invat ceva ca sa nu mai repet greseala de a ma mai lasa "pacalita" de toti. Si totusi, atatea lectii am invatat si tot nu ma linistesc. Mereu imi zic ca va fi mai bine, dar nu e asa... Nu suport sa vad ca nu primesc ce dau. Nu suport sa simt indiferenta atunci cand ma "deschid", dar "fiecare isi trage focul la oala lui". Tot eu raman cu "buza umflata", pentru ca nimanui nu-i pasa daca esti trist, dezamagit sau pe nimeni nu intereseaza care e motivul. E suficient ca si-au realizat scopul. Mai conteaza si altcineva? Poate ca da...
Am auzit asta la Biserica: "Daca ai facut un bine, uita-l imediat. Daca ti s-a facut un bine, nu-l uita niciodata!" Ia aminte...
A.
Acestea sun vise colorate intr-o lume plina de nuante gri!
