Îmi încep ultima postare prin a-i ura un sincer și călduros: „La mulți ani” unei persoane foarte dragi și îi urez tot binele și toată fericirea de pe pământ!
Aceasta e ultima mea postare de pe blog și astfel rup orice legătură cu acesta.
Poate că blogul meu nu a fost prea popular, nu a fost înțeles, nu a fost îndrăgit. De aceea cred că trebuie să spun adio acelora care au arătat interes blogului meu.
Nu renunț la el pentru că nu am avut vizitatori, ci pentru că am realizat că nu mai are rost să scriu.
Mulțumesc celor care au îndrăgit unele postări. Asta înseamnă că am transmis ceva!
Un lucru aș vrea să mai zic: fiți voi înșivă mereu, nu cumpărați compania nimănui schimbându-vă firea, rămâneți cine sunteți și veți câștiga!
Și pot să spun că e mult mai bine atunci câna ai încredere în tine și nu ești stresat. Pentru că știi că va fi bine!
Dar ce greu e să ajungi să crezi în tine, în forțele tale... cu toate că ai excelat în mai multe lucruri.
Și atunci ce e de făcur? Cum înveți să ai încredere în tine?
Simplu? Ba chiar deloc. Nu e ceva ce să înțelegi peste noapte. Cere zile, săptămâni, luni, în cazul meu, ani de „antrenament”, până când, într-o zi, te trezești și realizezi că te simți mult mai bine, că frustrările de genul: „eu de ce nu pot fi așa?”, „nimeni nu mă place!”, „nimeni nu mă suportă în preajma lui!” vor dispărea. Căci, vai, ce greu e să nu te simți acceptat, să vezi cum fuge lumea de tine, și cum face orice să te excludă. Dar iar deviez de la subiect.
Acum, dacă revenim, pot să afirm că e cel mai grozav sentiment să ai încredere în tine, pentru că, odată cu ea, uiți de lume și de tot. Nu te doare pe nicăieri de ce va spune lumea, de părerea pe care o are despre tine. Ești numai tu, și numai tu poți să-ți schimbi universul! Nu că ar trebui să devii buricul pământulu, nu, dar să te simți bine în pielea ta e minunat!
Nu ezitați nicioadată să acceptați o provocare, că nu se știe unde vă va duce!
Poate că nu am dreptate întotdeauna... Poate greșesc de prea multe ori... Poate în avântul meu am uitat realitatea...
Poate propriul meu adevăr doare...
De atâtea ori sufeream din diferite complexe, de atâtea ori nimeni nu a înțeles... De atâtea ori mi s-a râs în față, s-au făcut comparații, s-a râs, s-au distrat... Și de atâtea ori am pus totul la inimă...
Articolul de față nu e decât despre mine. Nu voi face trimitere la nimeni altcineva. Poate că va fi cel mai sincer monolog al meu.
Ăsta e adevărul despre mine: nu sunt o fată obișnuită cu acea gașcă obișnuită de prieteni, cu acele plimbări obișnuite. Sunt o fată care nu a avut parte de prea multe lucruri de genul acesta până acum.
Am realizat acum circa o jumătate de oră că nu am parte de foarte multe lucruri. M-am avântat către anumite obiective și am pierdut altele. Am ajuns printre cei mai buni ca să fiu recompensată cu priviri urâte, invidie, răutate. Am ajuns să mi se întoarcă spatele. (Stiu că într-un articol anterior am spus că stilul meu de viață e perfect, că nu vreau să-l schimb, dar există o parte în mine care dorește să-și expună frustrările, care nu vor afecta cu nimic viața mea, ci o vor creiona mai bine.)
Am ajutat oamenii ca să nu fiu ajutată.Am fost dată la o parte de persoane foarte apropiate, ce-i drept pentru o perioadă scurtă, pentru o perioadă care lor li s-a părut că nu m-a afectat cu nimic, în care s-au simțit bine sau au încercat pe alții să-i facă să se simtă bine. M-a afectat și m-a făcut mai puternică. Am înțeles, din nou, că trebuie să ai grijă.
Ce poți face atunci când ai complexe? Cum le înlătur? Cum fac să nu mai observ privirile acelea care se traduc prin temerile mele? Poate că dispar cu timpul, nu știu...
De fapt, ceea ce mi-am dorit din totdeauna au alții, iar eu nu.
Mă simt uneori atât de dezamăgită, de lăsată pe locul doi, când ar trebui să ocup locul întâi. Încerc în acele momente să mă binedispun, cu toate că nu are rost. Mă retrag atunci în sânul familiei, acolo unde totul are rost, unde toți au timp și pentru mine, unde sunt ascultată, unde până și tâmpeniile care îmi ies din gură, câteodată, sunt ascultate și înțelese. Acolo e perfect. Orice ar fi, știu că am cea mai frumoasă familie și că am parte de tot suportul și dragostea lor. Și nimeni nu-mi poate lua asta. Atâta timp cât ei sunt lângă mine, n-am nevoie de nimeni și nimic, căci nici alții n-au nevoie de mine.
A.
Doi pași aruncă-te de la înălțime, aruncă-te în amintiri
Lumea spune că nu poți face nimic. Lumea te defăimeză. Lumea te înjosește. Lumea te doboară. Lumea te bârfește. Lumea nu te lasă să trăiești!
„Nu ești bun(ă) de nimic!” „Ce-i cu asta/ăsta?” „Ai vazut ce a făcut?” „Hainele alea nu se asorteză!” „Cum să te îmbraci așa?”
Cam acestea ar fi replicile preferate ale oamenilor care „nu te lasă să trăiești”. Cam asta face lumea în ziua de azi și, probabil, încă de la începutul ei. Ce am primit de la lumea asta care nu face altceva decât să-și asigure ei tot ce e mai bun? Ce am primit în afară de multe jigniri, bârfeli, „pupături în spate”, suferință ș.a, care nu se mai merită menționate? NIMIC BUN! De ce? Poate pentru că lumea e prea ocupată de propria persoană, de propria viață sau vor doar să-și satisfacă apetitul de răutate prin a-i face pe alții să se simtă mai prejos. Poate... Orice e posibil într-o lume în care banul vorbește, în care prostia te face celebru, unde cultura și inteligența sunt ceva demne de dispreț, când timpul irosit pe cauze nobile și pe acele lucruri mărunte care infrumusețează viața înseamnă pierderea unei adevărate colecții de jigniri, râsete, beții etc. La ce te poți aștepta de la lumea asta insolentă?
Dar, GATA! Spun stop! M-am învățat minte de prea multe ori!
Am înțeles că sunt mulțumită de viața mea, atât de imperfectă cum o văd alții, dar fără cusur în viziunea mea. Sunt mândră de tot ceea ce am realizat până acum. Sunt măndră de ambițiile mele, de visurile mele, de tot ceea ce reprezintă persoana mea!
Eu merg cu capul sus, indiferent de situație, nu plec capul în fața lumii, sunt EU și mă bucur de fiecare clipă în care văd lumea enervată de faptul că nu mă poate face să sufăr din cauza ei! Și ca să fiu și eu în „trend” cu toți cei care vorbesc câteva cuvinte în engleză, spun: „Take that, world!”
A.
Oamenii care mă bârfesc pentru fiecare aspect din viața mea, nu fac altceva decât
Oare ce e dorul? E un sentiment ce te învăluie, din care nu mai poți scăpa, din care se nasc râuri de lacrimi? Sau e un sentiment ce nu se poate descrie, pentru că e trăit altfel de fiecare om? Tind să cred că cea de-a doua ipoteză e mai corectă.
În cazul meu, dorul se manifestă sub o formă acută de durere, căci persoana la care țin foarte mult nu e lăngă mine.
Și acum un bilet ce-l expediez către o ființă foarte dragă: „Mi-e foarte dor de tine... Sper să vezi asta și să știi că mă gândesc mereu la tine.Mereu mă întreb ce faci, dacă râzi fără mine, dacă tristețea a pus stăpânire pe inima ta curată. După atâtea luni petrecute împreună a venit timpul să ne despărțim o bucată de timp, să lăsăm distanța dintre noi să întărească dorul, să ne gândim cu melancolie, dar și cu bucurie, la toate momentele petrecute împreună, când am râs sau am plâns... când eu am fost nervoasă, iar tu m-ai calmat. Simt că am învățat ceva perioada asta în care nu te-am văzut. Am învățat că e foarte greu să stau departe de tine... că îmi lipsește răsul tău, ochii tăi, bunătatea ta... tot ceea ce este legat de tine... Dar, mai presus de toate, îmi lipsește bucuria de a fi NOI, de a ne simți bine în pielea noastră... Mi-e dor, foarte dor... Ce am să fac atunci când, în sfârșit, am să te revăd? Clar, nu voi mai avea cuvinte... Dar sunt atâtea de vorbit, de depănat... De-aș putea parcurge distanța ce ne desparte într-o clipă și să ne vedem, să râdem cu gura până la urechi... De-aș putea... Doar dor..” Sper să ajungă la destinație, adică la V.A.! Și nu uita că aici, într-un colț uitat de lume, cineva te iubește!
A.
Dacă ai nevoie de prietenia mea și ne despart 100 de pași, fă tu primul pas,
Dacă aș putea să-mi cuprind toate visele, idealurile într-un geamantan și să plec, nu aș ezita!
Și dacă tot vorbim de vise să vă spun ce aș face ăn visul meu perfect...
M-aș urca în propriul meu Ferrari Sa Aperta roșu, mi-aș lua o valiză plină de bani și aș traversa lumea...
Prima destinație ar fi Parisul, Turnul Eiffel, castelele de pe valea Loarei. Ar urma Londra cu toate muzeele, cu toate parcurile de distrcție... Apoi Roma cu Fantâna Trevi, Vaticanul, Capela Sixtină... Insulele Fiji, unde aș sta toată ziua în apa aceea de un albastru pur, m-aș bronza până ce m-aș face foarte neagră, neagră... Hawaii, cu tot ce înseamnă distracție, bronz (din nou), relaxare totală fără probleme, fără telefon... M-aș întoarce în Italia, la Milano pentru cumărături, cât mai multe haine de la Gucci, Chanel, Louis Vuitton și câți mai mulți pantofi cu toc de 15 centimetri de la Christian Louboutin și de la Jimmy Choo.
Trec continentul, după aceea, fericita posesoare a unei garderobe de milioane, și ajung în Egipt, unde vizitez toate piramidele, sau aproape toate, mă plimb cu o cămilă...
Iarăși traversez continentul și ajung în Asia. Aici, merg mai întâi în India, în Agra la Taj Mahal și mă fascineză frumusețea locului și povestea de dragoste ce a dus la înființarea uneia dintre cele mai mari minuni ale lumii. Dau o fugă pana în insulele Maldive, așa, numai pentru încă o porție de bronz, iar, după aceea, plec în Thailanda, în insula Phi Phi ca să completez bronzul din celelalte insule. Și fiind înebunită după insule m-aș duce și până în Singapore la Sentosa unde aș avea ce vizita și m-aș odihni într-un hotel de lux de 5 stele. Plec mai departe către Japonia și mă opresc în Tokyo, unde mă las copleșită de grandoarea unui adevărat megalopolis.
Fac imposibilul și traversez cu mașina mea oceanul până în Australia, ajungând la Marea Barieră de Corali și mă scufund să văd mai bine „comorile mării”.
Și ca să-mi închei cât mai frumos vacanța plec către Bora Bora și mă aventurez într-un „scuba diving” fascinant și petrec ultimele zile de vacanță în cel mai frumos mod....
Ah! Vise... Ca să le pot realiza îmi lipsește geamantanul cu bani pentru mașină și călătorii!!
Pentru articol mi-a venit inspirația de la melodia lui Guess Who- Tot mai sus, un artist cu melodii foarte bune, care se respectă și cântă în română...
Mi-am trăit visul pentru câteva momente!
