Și a plecat... A plecat... Fără un cuvânt, fără o privire...
S-a dus către cel mai frumos loc, către tărâmul fără de suferință, tristețe, durere, dar le-a lăsat pe toate acestea în urmă. S-a dus dincolo de nori...
O rană adâncă... dar trebuie să o spun: cineva de acolo are în continuare grijă de tine. Dar, și aici, pe pământ, cineva are grijă de tine...
Acolo se duc cei mai buni, cei care sunt atât de buni încât nu merită să se afle printre noi...
Ei trăiesc în amintiri, învie odată cu acestea, nu se pierd niciodată, mereu se întorc la noi... Ne iubesc, ne protejează, sunt mereu lângă noi...
Nu uita că eu sunt aici pentru tine! O privire e de ajuns ca să înțeleg!
Referitor la articolul anterior M. a uitat să mai să scrie ceva la „Iubesc”, așa că am să completez eu în locul tău: „Iubesc să mă uit la filme cu prietena mea cea mai bună (poate că cel mai frumos lucru pe care îl facem împreună, aproape)”.
Referitor la imaginea de mai sus, trebuie să știi că ne reprezintă. Eu sunt cea din dreapta, pentru că râd tot timpul. Sper că-ți place!
Și, referitor la imaginea de mai sus, trebuie să ne lăudăm că acolo mergem vacanța asta, nu-i așa?
A.
Problema ta e și problema mea.
Dai tu de belea? Dau și eu de belea!
Tu ești sora mea, așa ai fost mereu.
Cât timp suntem împreună, nimic nu este greu!
Pentru că atunci când îmi număr prietenii pe ea o pun de două ori!
Hai să vorbim despre viață: „Un profesor de filosofie stătea în fața studenților săi având câteva obiecte pe catedră. Când a început ora, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare și a început să-l umple cu pietre având diametrul de aproximativ 5 cm. Apoi i-a întrebat pe studenți dacă borcanul este plin. Toți studenții au fost de acord că borcanul este plin. Apoi a luat o cutie de pietricele și le-a turnat în borcan, scuturându-l ușor. Desigur, acestea s-au rostogolit printre pietrele mari și au umplut spațiile rămase libere. I-a întrebat din nou pe studenți dacă borcanul este plin. Au fost din nou de acord că este plin, și au râs. Profesorul a luat o cutie de nisip pe care l-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Desigur, nisipul a umplut spațiul rămas liber. <Acum>, spune profesorul arătând spre borcan, <vreau să recunoașteți că aceasta este viața voastră. Pietrele mari sunt lucrurile importante: familia, partenerul, sănătatea și copiii voștri, lucruri care, chiar dacă totul este pierdut, și numai ele au rămas, viața voastră tot ar fi completă. Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează: slujba, casa și mașina. Nisipul reprezintă lucrurile mici care completează restul>. Dacă puneți în borcan mai întâi nisipul, nu mai rămâne loc pentru pietrele mari și pentru pietricele. La fel, se desfășoară și viața voastră dacă vă consumați timpul și energia cu lucruri mici. Nu veți avea niciodată spațiu pentru lucrurile importante. Fiți atenți la lucrurile care sunt esențiale pentru fericirea voastră. Jucați-vă cu copiii voștri, făceți-vă timp pentru controale medicale, duceți-vă partenerul la dans. Vă rămâne mereu destul timp să mergeți la serviciu, să faceți curat în casă, sau să duci gunoiul. Aveți grijă de pietrele mari! În primul rând de lucrurile care într-adevăr contează. Stabiliți-vă prioritățile. Restul este doar nisip... Acum urmează partea comică a povestirii. Un stundent a luat borcanul, despre care cu toții erau de acord că este plin și a turnat în el o sticlă de bere. Berea a umplut spațiile rămase libere și a umplut cu adevărat borcanul! ”
Nu există o lecție mai bună! Viața se concentrează în rândurile de mai sus! Ce conteză dacă dai peste obstacole. atâta timp cât știi să ai grijă de „pietrele mari” și ele îți sunt alături? Mai rău e să nu le ai alături...
Îmi place fraza: „Restul este doar nisip...” Într-adevăr, dacă îți stabilești prioritățile, celelalte lucruri devin mai puțin importante, iar lucrurile importante indispensabile.
Acum, totul se reduce la o simplă întrebare: câți ne-am stabilit prioritățile? Câți am realizat ce avem mai bun și mai important în viață? Câți știm să avem grijă de „pietrele mari”, să nu le confundăm cu pietricelele sau poate cu nisipul? Câți știm dacă le este bine, dacă nu le-am dezamăgit, dacă nu suferă din cauza noastră? Nu foarte multți... Spun asta, deoarece am observat-o de foarte multe ori. Există oameni care nu realizează că atunci când vor să aibă cât mai mulți prieteni îl rănesc pe cel mai important. Sunt care își dau la o parte familia pentru a fi pe placul anturajului. De ce? Din naivitate, probabil...
Așadar, aveți grijă de „pietrele mari”, stabiliți-vă prioritățile, înțelegeți cine este indispensabil!
A.
Telefonul îl strâng cu obsesie în mână. Nu știu cum să fac să te sun.
Am schimbat „look-ul” blog-ului, pentru că am înțeles că are nevoie de o schimbare, de un aspect mai îndrăzneț. Cel vechi era prea roz, te ducea cu gândul la niște fetițe, ori eu nu mai sunt de mult timp o fetiță.
Sper să vă placă noul „look”!
Pentru că am terminat de citit această carte, vreau să vă spun că se merită citită! Regret că Mihail Drumeș nu este un autor inclus în programa școlară, pentru că, sunt sigură, că ar fi fost citit de majoritatea elevilor, întrucât cartea tratează povestea unui adolescent, și, da, ar fi fost mult mai apreciată decât „Enigma Otiliei” ori „Ciocoii vechi și noi”.
Plus că, noi, elevii, am fi îndrăgit o carte cu o poveste de dragoste impresionantă, cu o poveste de viață uluitoare, și am fi râs alături de Magotu (personajul meu preferat) cu lacrimi.
Despre Grigore Dima ce pot să spun? Pentru mine este întruchiparea loialității, dar și a încăpățânării, și totodată, visul lui (ARPET-Asociația Română Pentru Expediția Transoceanică) mi s-a părut atât de copilăresc și de prostesc. Nu pot să cred că a avut nevoie de 15 ani de chin ca să-și dea seama ce expediție voia să conducă. Fiindcă pe atunci, în clasa a șaptea aveai 19 ani, pot să spun că era destul de imatur pentru acea vârstă, deoarece nu realiza ce lucru prostesc dorea să facă. A pus atât de multă pasiune în acea călătorie, astfel încât, către finalul romanului, mi-a lăsat impresia că ar avea ceva probleme la „mansardă”, dar era numai încăpățânarea lui, probabil, mai mult decât atât, dorința de a-și afirma independența, de a-și demonstra sieși că poate realiza ceea ce își propune.
Lotte, iubita lui Dima, mi s-a părut genul de iubită ideală pentru orice băiat. gata de toate nebuniile pentru a fi pe plac iubitului. Totuși era prea docilă în fața lui Dima, prea ușor ceda tuturor presiunilor, și m-a făcut să o privesc cu milă, în final, când acceptă să se sinucidă împreună cu iubitul ei. Pentru că nu voia să-l piardă pe el a fost în stare să renunțe la mama ei, să renunțe la viață, să cutreiere „tărâmul umbrelor”. Mie, sincer, nu mi-a plăcut de personajul ei. Era mult prea îngâmfată în introducere, și mult prea naivă și docilă în final.
Dar iubirea lor m-a impresionat... Putea trece peste orice, putea să înfrunte orice, ea îi hrănea. Erau numai ei și lumea lor. Altcineva nu mai conta... Într-adevăr, iubire adevărată. Am ajuns să îi îndrăgesc pe amândoi în finalul romanului, când ajunși la maturitate reușesc să judece lucrurile așa cum trebuie, săse hrănească din amintiri, dar să le lase în trecut, să nu le învie.
Trebuie să vorbesc și despre personajul meu preferat din roman: Magotu. Fără el, cartea nu mai avea niciun farmec. Nu poți să citești fragmentele cu el și să nu te apuce râsul. Cea mai amuzantă scenă a fost pentru mine momentul în care vegheau în cimitir, iar el, în loc să rememoreze întâmplări cu Șoimaru (unul din nefericiții bătuți de soartă în carte), râdea de numele altor decedați: „Iancu Căcărează”.
Cartea este deosebită prin toate întâmplările, se citește foarte ușor. Cu toate că nu am admirat eu prea mult unele personaje, fără ele, însă, cartea nu mai era la fel. Așadar, vă invit la lectură!
După cum se poate observa, am revenit la diacritice! Motivul pentru care, până nu demult, renunțasem la ele este unul simplu: îmi era mai ușor să scriu fără dumnealor, însă am realizat că nu trebuie să mai murdăresc limba română cu astfel de lucruri, că și așa, săraca, e plină de noroi, iar țara plină de analfabeți. Dar, în fine... Este un alt subiect acesta, care necesită săptămâni de dezbateri, și-l las pe altădată.
Pentru că nu am mai scris de o grămadă de vreme pe blog, trebuie să spun că nu prea am avut timp și, uneori, nici chef, dar acum am din plin!
Trebuie să vă urez un LA MULȚI ANI călduros pentru 1 iunie și o vacanță cît mai plăcută și mai frumoasă!
S-au întâmplat foarte multe lucruri de când n-am mai scris. Unele bune, altele mai puțin...
Totuși. mă bucur așa de mult că a venit vacanța! Îmi lipsesc colegii. Am realizat asta dimineață! Chiar mă bucur că 3 luni nu mai dau teste, teze, nu mai sunt ascultări, exerciții la tablă, însă mi-am dat seama că-mi lipsesc foarte mult nebunii mei, totul pe care îl formăm noi. Mi-e dor să râd cu poftă la toate glumele, năzbâtiile pe care le fac/facem, să facem poze, să ne șoptim la ascultări... Mi-e dor de ei!
Nu vreau să fiu dramatică, așa că am să schimb subiectul!
Ca să fie puțină ironie, am să povestesc excursia de final de an. Ce să vă spun, mai mult decât atat: am fost înconjurată de o armată de „dive” care nu-și vedeau lungul nasului (ca să o zic pe românește), care, parcă, nu mai văzuseră un oraș mare, și care se credeau vedetele acestuia. Nu m-a deranjat statutul pe care și-l asumaseră, ci înfumurarea lor. Adică nu m-a deranjat, m-a scârbit, mai bine-zis! Câte nu sunt ca ele? E plină lumea de așa ceva, dar, „na”, noi, ceilalți, avem nevoie și de astfel de „specimene” ca să ne distrăm și să râdem de fumurile lor. Că, pâna la urmă, „nimic nu-i arde mai rău pe ticăloși ca râsul” (noroc de Caragiale că a surprins adevăratele aspecte ale societății în care trăim)!
