Pentru că am terminat de citit această carte, vreau să vă spun că se merită citită! Regret că Mihail Drumeș nu este un autor inclus în programa școlară, pentru că, sunt sigură, că ar fi fost citit de majoritatea elevilor, întrucât cartea tratează povestea unui adolescent, și, da, ar fi fost mult mai apreciată decât „Enigma Otiliei” ori „Ciocoii vechi și noi”.
Plus că, noi, elevii, am fi îndrăgit o carte cu o poveste de dragoste impresionantă, cu o poveste de viață uluitoare, și am fi râs alături de Magotu (personajul meu preferat) cu lacrimi.
Despre Grigore Dima ce pot să spun? Pentru mine este întruchiparea loialității, dar și a încăpățânării, și totodată, visul lui (ARPET-Asociația Română Pentru Expediția Transoceanică) mi s-a părut atât de copilăresc și de prostesc. Nu pot să cred că a avut nevoie de 15 ani de chin ca să-și dea seama ce expediție voia să conducă. Fiindcă pe atunci, în clasa a șaptea aveai 19 ani, pot să spun că era destul de imatur pentru acea vârstă, deoarece nu realiza ce lucru prostesc dorea să facă. A pus atât de multă pasiune în acea călătorie, astfel încât, către finalul romanului, mi-a lăsat impresia că ar avea ceva probleme la „mansardă”, dar era numai încăpățânarea lui, probabil, mai mult decât atât, dorința de a-și afirma independența, de a-și demonstra sieși că poate realiza ceea ce își propune.
Lotte, iubita lui Dima, mi s-a părut genul de iubită ideală pentru orice băiat. gata de toate nebuniile pentru a fi pe plac iubitului. Totuși era prea docilă în fața lui Dima, prea ușor ceda tuturor presiunilor, și m-a făcut să o privesc cu milă, în final, când acceptă să se sinucidă împreună cu iubitul ei. Pentru că nu voia să-l piardă pe el a fost în stare să renunțe la mama ei, să renunțe la viață, să cutreiere „tărâmul umbrelor”. Mie, sincer, nu mi-a plăcut de personajul ei. Era mult prea îngâmfată în introducere, și mult prea naivă și docilă în final.
Dar iubirea lor m-a impresionat... Putea trece peste orice, putea să înfrunte orice, ea îi hrănea. Erau numai ei și lumea lor. Altcineva nu mai conta... Într-adevăr, iubire adevărată. Am ajuns să îi îndrăgesc pe amândoi în finalul romanului, când ajunși la maturitate reușesc să judece lucrurile așa cum trebuie, săse hrănească din amintiri, dar să le lase în trecut, să nu le învie.
Trebuie să vorbesc și despre personajul meu preferat din roman: Magotu. Fără el, cartea nu mai avea niciun farmec. Nu poți să citești fragmentele cu el și să nu te apuce râsul. Cea mai amuzantă scenă a fost pentru mine momentul în care vegheau în cimitir, iar el, în loc să rememoreze întâmplări cu Șoimaru (unul din nefericiții bătuți de soartă în carte), râdea de numele altor decedați: „Iancu Căcărează”.
Cartea este deosebită prin toate întâmplările, se citește foarte ușor. Cu toate că nu am admirat eu prea mult unele personaje, fără ele, însă, cartea nu mai era la fel. Așadar, vă invit la lectură!
A.
„Și fericirea prea mare ucide!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu