să fiu un fluture... să mă avânt în văzduh, să mă înalț cât de sus se poate și apoi să mă arunc în vise...
să fiu petala unei flori și cineva să mă rupă din idealul meu și să mă arunce în vântul visării...
să fiu lacrima ta dulce, să mă desprind de obrazul tău, să mă arunc în inima ta...
să fiu picătura unui râu și să ajung la afluentul meu...
să fiu raza de lumină ce se naște pe o stradă întunecată...
să fiu petala, care toamna atinge pământul și îl acoperă cu frumusețea ei...
să fiu o stea ce strălucește pe cerulîntunecat al nopții și doboară sunetul singurătății...
să fiu marea, cu valurile ei spumoase, cu frumusețea ei, cu chipul ei senin. Să fiu marea care luminează, cu fericire, privirile fiecărui om...
Aș vrea să fac lumea mai frumoasă și să aduc un zâmbet pe buze fiecăruia. Să adun tot răul într-un glob de cristal și să-l țin închis. Aș vrea ca lumea să zâmbească...
A.
Zâmbetul celui care suferă, e mai dureros decât lacrimile celui care plânge!
Azi, e una din acele zile triste... Azi, am descoperit cât de trecător e omul... Cât ești viu te crezi nemuritor, puternic. Vorbești fără rost, țipi, iubești, plângi, suferi, mănânci, bei, te distrezi. Experimentezi toate tipurile de sentimente: dragoste, ură, neîncredere, frică, bucurie, tristețe, dezamăgire, înfrângere, victorie, plăcere. Dar, totul până la un punct, când ți se taie filmul. Și ce mai ești după aia? Nimic! O bucată de humă care se retrage înapoi de unde a fost luată. Ăsta-i omul!
Am revenit după o pauză foarte lungă, în care pot să spun că m-am reinventat. Da, știu că am spus că postarea anterioară va fi ultima, dar ce să fac? E așa de bine când scrii...
Întotdeauna mi s-a părut că singurătatea ar fi cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla în viață, dar, am descoperit de la o bucată că a fi tratat cu indiferență e mult mai rău decât a fi singur. Măcar în acel caz știi că nu ești dorit, cineva și-a spus: „lasă-mă-n pace”, dar când nimeni nu te bagă în seamă și nu spune nimic e mai rău, căci nu știi în ce poziție te afli, sau pe ce post.
Oricum ar fi, eu m-am obișnuit să fiu singură, să nu mă caute nimeni, să nu mă întrebe nimeni niciodată cum mă simt. E greu, foarte greu să vezi că alții se distrează sau își trăiesc viața... iar tu să stai și să aștepți un simplu mesaj de compătimire, ca să realizezi că lumea încă își mai amintește de tine. Dar nu... Nimic... Doar așteptare... Nici măcar nu sunt tristă când scriu asta. E ceva cu care m-am obișnuit de atâta timp, dar pe care nu-l pot accepta și mereu sper, dar, în zadar...
A fi singur e într-adevăr foarte greu, foarte... Nu aș putea să descriu. Știu doar că trăiești o rutină zilnică, nimic ieșit din comun. Te trezești dimineața ca să te culci mai târziu cu același gând mereu: sunt singură! Nu doresc nimănui așa ceva!
A fi tratat cu indiferență e încă și mai rău! De 1000 de ori! E dureros să vezi cum ești lăsat deoparte, cum nu ești antrenat în nicio discuție, cum ți se întoarce spatele, când ai cea mai mare nevoie. Mi-a fost foarte greu (știu că am repetat cuvântl „greu” de o mulțime de ori până acum, dar numai el poate să descrie starea mea!) să fiu înlăturată, doar pentru că au contat, pentru câteva zile, alții mai mult, sau pentru că nu am fost o sursă de distracție prea interesantă la momentul respectiv.
Nu sunt genul care vrea să fie în centrul atenției, de aceea am fost exculsă și văzută întotdeauna ca oaia neagră a oricărui grup!
În momente de indiferență, atunci când aveam cea mai mare nevoie de cineva, nimeni nu a venit, sau măcar să se uite la mine. Nimeni... nu a făcut nimic. Au fost mulți care au savurat fiecare clipă de suferință a mea și, mai mulți, cei care nu au vrut să mă vadă cât sufăr în acele clipe.
Dar cum am mai zis, m-am obișnuit. Am învățat de-a lungul a atâtor ani aceste lucruri, încât acum sunt floare la ureche. Nu am ce să iert, pot să iert, dar nu am ce! Îmi continui rutina zilnică fără ca să existe cineva care, măcar, măcar, să observe asta!
