Iată adevărul despre adevăr: doare!

   Poate că nu am dreptate întotdeauna... Poate greșesc de prea multe ori... Poate în avântul meu am uitat realitatea...
   Poate propriul meu adevăr doare...
   De atâtea ori sufeream din diferite complexe, de atâtea ori nimeni nu a înțeles... De atâtea ori mi s-a râs în față, s-au făcut comparații, s-a râs, s-au distrat... Și de atâtea ori am pus totul la inimă...
   Articolul de față nu e decât despre mine. Nu voi face trimitere la nimeni altcineva. Poate că va fi cel mai sincer monolog al meu.
   Ăsta e adevărul despre mine: nu sunt o fată obișnuită cu acea gașcă obișnuită de prieteni, cu acele plimbări obișnuite. Sunt o fată care nu a avut parte de prea multe lucruri de genul acesta până acum.
   Am realizat acum circa o jumătate de oră că nu am parte de foarte multe lucruri. M-am avântat către anumite obiective și am pierdut altele. Am ajuns printre cei mai buni ca să fiu recompensată cu priviri urâte, invidie, răutate. Am ajuns să mi se întoarcă spatele. (Stiu că într-un articol anterior am spus că stilul meu de viață e perfect, că nu vreau să-l schimb, dar există o parte în mine care dorește să-și expună frustrările, care nu vor afecta cu nimic viața mea, ci o vor creiona mai bine.)
   Am ajutat oamenii ca să nu fiu ajutată.Am fost dată la o parte de persoane foarte apropiate, ce-i drept pentru o perioadă scurtă, pentru o perioadă care lor li s-a părut că nu m-a afectat cu nimic, în care s-au simțit bine sau au încercat pe alții să-i facă să se simtă bine. M-a afectat și m-a făcut mai puternică. Am înțeles, din nou, că trebuie să ai grijă.
   Ce poți face atunci când ai complexe? Cum le înlătur? Cum fac să nu mai observ privirile acelea care se traduc prin temerile mele? Poate că dispar cu timpul, nu știu... 
   De fapt, ceea ce mi-am dorit din totdeauna au alții, iar eu nu.
   Mă simt uneori atât de dezamăgită, de lăsată pe locul doi, când ar trebui să ocup locul întâi. Încerc în acele momente să mă binedispun, cu toate că nu are rost.  Mă retrag atunci în sânul familiei, acolo unde totul are rost, unde toți au timp și pentru mine, unde sunt ascultată, unde până și tâmpeniile care îmi ies din gură, câteodată, sunt ascultate și înțelese. Acolo e perfect. Orice ar fi, știu că am cea mai frumoasă familie și că am parte de tot suportul și dragostea lor. Și nimeni nu-mi poate lua asta. Atâta timp cât ei sunt lângă mine, n-am nevoie de nimeni și nimic, căci nici alții n-au nevoie de mine.

  A.

Doi pași aruncă-te de la înălțime, aruncă-te în amintiri

când simți că nu ți-e bine!